rochia - ruina

In camera vasta si aproape goala salasluieste doar vantul de toamna tarzie…el intra pe sub ferestrele mici si lemnoase, strambe si concave ca niste fatarnice..isi face loc pe langa mobilele carite si suparate, trecand pe deasupra masutei de toaleta ocupata-ochi de imperiul oglinzilor-mastodont via pudre via pomezi de gustat doar cand se cade…
Este un vant vanticel…cu miros de prune coapte si frunze de cedru..o boare de flori din gradina peluzica, renuntarea la torid si arid…
Este un vant care I sufleca manecile de la camasa in-gri-ji-ta, ii coboara poalele rochiei vaste pana la podelele ceruite, o duce pe sus, cu 2,5 km pe ora prin dormitoare si holuri si iar dormitoare…si o asaza stabil pe scaunelul motivat Indian din imensul dressing-room in care si a petrecut mai mult de jumatate plus unu din copilarie.
Isi plimba degetele curate prin parul castana si ofteaza usor.
De pe umerasul de pin, incalcit si alb, ii zambeste cald o rochie neterminata…cu valuri pe ea si cantec in ea, cu suflet de haina si puteri nesecate… si gri.
Se ridica, si cu miscari desprinse din picturi cuminti – renunta la tot si o imbraca.
Valuri de caldura ii inunda gatlejul, mainile ii cad amortite pe langa corp.
Deschide ochii…
Ochii ei vad realitatea, simt incorsetarea benefica a trupului ei trecut de primavara vietilor..
Constata cu o amortire de buze , ca rochia aceasta cu pori si margele, singura ei minune ramasa din timpurile de pace, e acum o cladire cu hornurile strambe si cotloanele neaerisite..e plina de funingine ca dupa un incendiu si are gauri in zid. Are gauri in zidul ce I construieste fatada – ma intreb oare daca stie cat costa o pereche de coarne de cerb care sa mascheze golurile de pe piept…
In ea se misca marea vasta si soarele ei de seara..mai are nevoie de cateva minute pentru a obisnui rochia-ruina cu aceasta carne si piele imbatranita…
Vrea liniste.
Ea este doamna T.
Dupa plecarea mea, va goli sticluta de culoarea malachitului, aflata intr una dintre casetele de lemn.
Va adormi singura.