o palarie fara personalitate

Pe dulap, plina de praful schimbarii, palaria mea construita din fetru gri-sobolan.
In acelasi dulap – o umbrela cu coada si lant metallic..
In mintea mea – dorinta de a evacua spatiul asta, de a mi cauta norii mei cu ploaia lor, cu tulburarile lor de comportament..
Dimineata o port la cafea, cu borul usor cambrat, dulce, ca un zahar din trestie de zahar cu zahar in gand.. cafeaua are deci alt gust, energia mocnita peste noapte, se rasfrange usor-usor in toate actiunile mele de peste zi..
Dupa ora doua, cand pranzul mi o cere si viata mi o cere, palaria mea are borurile drepte, intinse perfect.. ‘corpul’ ei are forma tubulara,cu suprafetele fine si anglicizate..
Masa de pranz are un gust minunat, desi codul unor bune maniere imi spune ca e sufficient de interzis sa porti pe cap, la masa, o palarie, fie ea si minuscula..
Dupa-amiaza care trece greu..cu fum de tigara si foi volante necitite, rasfoite in graba mare..
Seara vine cu vin si cu sare in palma..o cina usoara, cere o abordare stravezie a problemei..palaria se face deci cuminte, borurile curbate spre cer isi spun povesti despre noapte, cu iele calare si graunte fierte in tingiri de alama..
Inainte sa adorm, o mai privesc o data, ii zambesc pe sub mustata subtire si I spun ‘noapte buna’ cu ochii aproape inchisi..
Un somn frat cu lesinul o cuprinde si pe ea, palaria din fetru grej, prietena mea si a craniului meu, singura purtata cu grija..
Imaginea ei imi umbla pe retina, cautand strazi londoneze si smog si ceara de albine, palavragind in multime, luptandu-se tacit-taciturn cu tanara generatie.